LA MULTI ANI, TARA MEA DRAGA! Sper ca de azi sa nu mai iei nicio palma!

Pentru prima oara in viata mea, am fost la Bucuresti de 1 decembrie. Si am fost la Arcul de Triumf. Si m-am simtit atat de romanca!!!


Cred ca am mai scris, am fost crescuta - si sunt mandra ca asa a fost - sa fiu mandra de tara mea, de graiul meu, de tot ce este romanesc. Si, atat de puternic mi-au intiparit ai mei romanismul in sange, incat imi va fi toata viata imposibil sa fac altceva decat sa imi iubesc tara! Sa ma bucur sau sa ma tem pentru ea.

Astazi am vazut multi, multi romani cu suflet de roman. Am simtit fiori vazand parada, m-am bucurat intre ai mei si mi-am imbratisat cu toata fiinta tricolorul! Am plecat de la Arcul de Triumf gandindu-ma ca suntem un popor frumos si stim sa ne bucuram de ziua noastra!

Sunt multe de facut in tara asta. Si multe trebuiau deja facute si nu s-au facut, dar ceea ce trebuie sa intelegem, cu totii, este ca avem datoria sa fim uniti si sa nu ne negam trecutul si istoria.




Ajunsa in fata televizorului, am vazut ca la Timisoara ura si resentimentul unora au stricat ziua nationala. Invrajbirea aceasta, pe care unii si aceiasi oameni o sadesc in inimile romanilor, este rusinoasa. Timisoara e un simbol al libertatii noastre, iar politicienii nostri au dorit sa il foloseasca astazi ca sa ne speriem, sa ne infioram si sa ne simtim altfel decat intr-o democratie. E rusinos, e josnic! Apoi am vazut ca si in alte orase ale tarii oamenii au fost indemnati sa iasa in strada.

Nu am dorit sa mai scriu despre politica din cauza dezamagirilor mele personale. Nu mai doresc sa fac politica, sa fiu implicata in viata activa a unui partid. INSA nu sunt oarba, nu sunt surda si am si eu un vot pe care o sa mi-l exercit si acum, iar asta o fac in cunostinta de cauza.

Nu am avut in viata mea antipatii politice, ci doar idei si oameni care mi-au placut sau nu mi-au placut. Si, daca un politician care nu facea parte din partidul si doctrina in care cred mi s-a parut la un moment dat ca are dreptate, i-am dat dreptate.

DAR acum vad zi de zi cum un om imi nimiceste tara, o imparte, o rupe, o batjocoreste, rade de ea si ii da o palma ! O palma peste obraz de copil. Vad un om incrancenat, bolnav de putere, inconjurat de oameni falsi si necizelati, care ii creeaza iluzia ca are dreptate in tot ceea ce face. Si oamenii acestia, impreuna, ne spun noua, romanilor, sa ii lasam si mai departe sa ne conduca, pentru ca ceilalti sunt rai. Nu ne spun cum sunt ei, cum ne pot ajuta, nu ne spun ce au facut pentru noi. Nu ne explica de ce o tiganca este imputita, de ce seful statului are voie sa conduca beat la volan, de ce presedintele da intr-un copil si apoi da vina pe el: "Poate o fi facut ceva copilul. O fi injurat, NU STIU...".

Am vazut astazi doua Romanii. Una a unitatii, a frumusetii de a fi roman in propria tara, de ziua ta. Alta, a haosului. Si nu mi-a placut, dle Presedinte! Sper ca peste o saptamana sa raman intr-o Romanie a BUNULUI-SIMT, a BUNEI INTELEGERI si a BUNULUI GUST!

Dvs., dle Presedinte - caci din respect pentru tara asta nu pot sa va numesc decat astfel - VETI RAMANE DOAR O PALMA PE FATA ROMANIEI!

Ma duc la vot! Si, cu mandrie de roman, voi vota cu un om care arata, se poarta si simte ca un presedinte al unei tari minunate, al tarii MELE!!!

Molto, gran` impressione - Romulus Vulpescu

A trecut (prea) multa vreme de cand am uitat sa ma mai bucur in cel mai frumos timp liber de o seara de duminica: mergand la teatru. Asa ca am profitat de ocazia de a ma reintalni cu mari actori ai teatrului romanesc si mi-am simtit din nou sufletul inalt vizionand piesa MOLTO, GRAN` IMPRESSIONE, intr-o distributie de zile mari, pe scena Teatrului I.L.Caragiale: Mircea Albulescu, Ileana Stana Ionescu, Ilinca Goia, Monica Davidescu, asta ca sa ii enumar pe cativa dintre ei.


Si a fost, intradevar, o seara de neuitat! Cu o piesa clasica, povestind despre inceputurile teatrului romanesc, presarata cu momente de umor si dramatism si, de asemenea, plina de talc.

E uimitor cum actorii te determina ca, intr-o secunda, sa treci de la rasul spumos la reflectia adanca! Si apoi, e o binecuvantare sa vezi actorii nostri de aur, alaturi de colegii lor mai tineri. O impletire de experienta cu prospetime, de relaxare cu emotie intr-un decor al anilor 1800.

Pana la urma insasi viata este o piesa de teatru, fiecare jucam un rol principal in propria piesa si multe, multe roluri, mai mult sau mai putin importante, in piesele celor din jurul nostru. Paradoxal, insa, intelegem mai bine ceea ce se petrece pe scena cand suntem doar spectatori si, de mult prea multe ori, uitam rolul pe care il jucam in propria viata.

A fost o piesa cu adevarat minunata si, daca actorii s-ar fi costumat in hainele vremurilor noastre, textul ar putea sa ramana acelasi si lucrurile sa se fi petrecut in prezent. Actuala si clasica, pentru ca de cand ne stim acest popor a avut un talent deosebit de a considera ca tot ce e strain e mai bun decat ceea ce este romanesc. De cand suntem incercam sa ii imitam pe altii si sa ne ignoram propriile valori. Avem un talent innascut pentru asta!

Mi-am promis ca de acum inainte orice intalnire cu capitala sa insemne si o intalnire cu teatrul. Sper sa reusesc, daca nu singura pierdere este, cu siguranta, a mea!

...Zvon de colind!

Iubesc sarbatorile de iarna! Cu tot ce inseamna acestea: mirosul de brad, de scortisoara, vanilie si portocale rascolesc simtirile mele dintotdeauna si imi amintesc, inevitabil, de toata caldura pe care iarna ne-o aduce, in mod paradoxal, odata cu apropiata venire a lui Mos Craciun.

Iubesc sarbatorile de iarna pentru ca ele, mai mult ca oricare alta sarbatoare a omenirii, ne aduc aminte sa fim mai calzi, sa fim mai "acasa" decat oricand... Si, oricat de zbuciumat a fost un an sau altul, devenim blanzi si domestici de indata ce se aud zvonuri de colind. Si ne reintoarcem acolo unde ne simtim cel mai bine: langa ai nostri.

Cat de frumos stiu, totusi oamenii sa traiasca atunci cand traiesc simplu, cand pun sufletul mai presus decat orice!

Cel mai mult imi place, in zilele tot mai zgribulite de decembrie, sa stau in casuta noastra, in acest colt de lume la care ne intoarcem iar si iar si sa ascult colinde in fata unei cani de ceai cu gust de scortisoara. Si, in timp ce sorb incet din magicul amestec, sa ma regasesc si sa imi reamitesc cat de binecuvantata sunt sa ii am pe cei dragi aproape de mine.

Si mai am o singura dorinta, pentru ca acest peisaj drag mie sa fie complet, inainte ca Mosul sa puna darurile lui sub brad: pentru ca ma simt ca intr-o poveste, astept sa ninga precum in povesti! Astept, ca un copil, zapada!

Dar muntii unde-s?

... In agitatia cu care se scurg zilele noastre, aproape uitasem ca intr-o vreme imi placea sa scriu... Si norocul a fost sa gasesc ceva care sa ma inspire, pentru ca, brusc, sa imi aduc aminte de una dintre cele mai relaxante modalitati de a-mi petrece o seara friguroasa de toamna...

In ultimele zile, am avut norocul de a redescoperi viata la tara... Zi de zi las in urma forfota si griul orasului pentru a ma indrepta, pret de cateva ore, spre satele din apropierea Sibiului. Si colind ulitele pline de un farmec aparte, cu al lor miros toamna tarzie, cu frunze abia mai tinandu-se prin copaci si cate un foc razlete, prin al carui fum cele mai putin norocoase dintre ele ne mai dau un ultim semn ca au existat...

In oricare dintre satele din jurul Sibiului gasesc ceva ce ma incanta. Si descopar, de fiecare data, o noua minune a naturii pe langa care pana la acel moment am trecut nepasatoare. Fiecare apus pe care l-am vazut a fost unic, pana si frigul care isi cere drepturile odata cu lasarea serii are un gust distinct dintr-un sat in altul, semn ca satul romanesc are inca suflet, are inca personalitate.

O alta parte nepretuita din tot ceea ce inseamna viata la tara sunt oamenii locului. Intr-o liniste de mormant, oamenii simpli isi duc in tihna viata lor simpla, dar atat de frumoasa, atat de "vie". Ii intalnesti din cand in cand stand in portile caselor lor. Cu siguranta ies in poarta doar pentru ca aud zgomote si simt ca niste straini vin sa le tulbure linistea. Manati de curiozitate, stau fiecare semeti in pridvor si privesc parca dincolo de noi. Au in acea privire o intreaga filosofie de viata: sunt mandri, sunt stapani. Nu ne ies in intampinare, insa, in momentul in care ne indreptam spre ei, ne primesc cu bratele deschise. Uneori raspund la intrebari complicate cu raspunsuri atat de neasteptate, dar de o logica elementara, care te dezarmeaza. Vorbesc putin, dar spun multe. Si, inevitabil, au doua modalitati de a incheia un dialog: " Sanatate" sau "Doamne ajuta". Ce urare poate fi mai frumoasa?

Ca tara, subestimam atat de mult gandirea taranului roman si punem atat de putin pret pe viata lui. Si cat de mult gresim! Ei sunt tot ce ne ramane din trecutul nostru. Un trecut pe care il credem mort, dar care traieste mut si se uita la noi neintelegand de ce ne-am schimbat. Avem, inca, atat de mult de invatat de la cei care traiesc in satele noastre!

Eu continui sa cred ca Romania arata ca o mare groapa de gunoi doar din vina noastra, a orasenilor. Am remarcat inca din primul sat in care am fost cat de curat isi tin oamenii in fata casei lor. Nu asteapta sa vina nimeni sa le faca curatenie, pentru ca ei stiu ca locul acela spune multe despre cat de gospodari sunt. Si ii vezi in fiecare seara maturand, barbati sau femei, bucatica de trotuar, asfaltat sau neasfaltat, care le trece prin fata locuintei. Dar noi? Numeri pe degetele unei maini blocurile din cartierele din oras unde nu vezi, in fata blocurilor, mormane de mizerii, peturi, hartii si tot felul de resturi menajere. Si, chiar si acele putine blocuri-exemplu, au , de obicei, tot un om de la tara, mutat la oras, care face curatenie pentru tot blocul in care locuieste, de rusinea lui. Suntem noi niste "domni de la oras"? Nicidecum, suntem produsul propriei ignorante. Nimic mai mult. Si exemplul meu este, poate, cel mai putin important. Avem alte si alte metehne, muuult mai daunatoare pentru noi, in primul rand, si pentru lumea in care traim.

Dar lucruri ieftine si frumos ambalate ne indeamna sa ne europenizam uitandu-ne prin mall-urile din alte tari si mimand viata din marile metropole.

... Prefer sa ma intorc, inca un moment, la farmecul satului sibian. . . Astazi, stand si contempland peisajul care mi se infatisa, am vazut cum soarele apunea ca o rana in spatele muntilor. Muntii, incantarea copilariei mele, nu ii mai vazusem de ceva vreme...

Din orice colt al Sibiului muntii se vad... Nu i-am vazut cu adevarat decat din fiecare sat prin care am trecut. Am revenit in Sibiu si m-am uitat dupa ei. Par atat de indepartati si de rupti de peisajul din oras!

... am fost intr-un sat la cativa km de Sibiu. De acolo se vedeau!

Eva zilelor noastre

Nu am mai scris de ceva vreme nimic... Intre timp, toamna si-a intrat in drepturi, a reinceput munca si lupta de fiecare zi cu rutina. Iar eu ma tot gandesc in ultima perioada la cum este perceputa femeia de azi, romanca de azi, in societate.

Traim, fara doar si poate, in vremuri diferite de ceea ce insemna Romania acum cativa anisori. Femeile sunt mai emancipate, muncesc la fel de mult ca si barbatii (poate chiar mai mult, pentru ca, pe langa job-ul fiecareia, mai avem si treburile casnice de rezolvat), au intrat in politica, sunt pe posturi cheie in companii etc. Dar, din pacate, asta ne costa prea scump!

Romania este, indubitabil, o tara de misogini. Si paradoxul sta in faptul ca majoritatea femeilor gandesc despre semenele lor asa cum nu ar avea de ce sa gandeasca. Cand o femeie ajunge intr-o pozitie inalta in societate, indiferent daca e vorba despre un post de conducere sau o cariera in politica, primul gand al romanilor este ori ca postul l-a ocupat in urma anumitor favoruri acordate "mai marilor", ori ca "are pile". Nu stiu daca acest automatism este creat din invidie si este doar de suprafata sau e rezultatul unor convingeri ferme. Tind, insa, sa consider prima varianta mai plauzibila.

Insa acest aspect tine mai mult de "can-can", iar, dupa ce te supara la inceput, ajunge sa iti fie indiferent. E prea ieftin, nu e demn de luat in seama si, pana la urma, nu merita sa te cobori atat de jos ca sa il combati.

Durererea cu adevarat mare, in ceea ce inseamna pretul de a fi o e femeie cu cariera, este cu totul alta. Am ajuns sa fim, in ceea ce priveste munca, egale cu barbatii: avem si noi cariere de succes. Cariere care, insa, ne cauzeaza din ce in ce mai mult stres. Iar stresul, aceasta boala a secolului nostru, se pare ca loveste fara mila in chiar motivul pentru care existam: procrearea. Si, oricat de "barbate" am fi, sunt convinsa ca in fiecare dintre noi, mai devreme sau mai tarziu, se aude intr-o zi ticaitul ceasului biologic ce ne sopteste ca vrem sa devenim mame. Si, foarte, foarte multe dintre tinerele din ziua de azi, realizate profesional, constata ca lupta pentru cariera le-a indepartat nu o data, ci de doua ori de cel mai frumos sentiment pe care un om il poate incerca: acela de a-ti tine in brate propriul copil.

Si atunci, stau sa ma intreb daca merita. Daca nu cumva femeia simpla, pentru care faptul ca isi tine casa si isi creste copiii inseamna totul, nu este cea cu adevarat implinita. Ma intreb cu ce ne ajuta sa facem averi, sa avem cariere, sa facem shopping in Mall si apoi sa ne etalam care mai de care tinutele, sa colindam lumea in vacante, spre cele mai exotice destinatii, iar cand ajungem acasa sa fim incompleti, sa fim cel mult doi.

Multa vreme nu am inteles acest lucru. Mult timp mi-am dorit sa reusesc in cariera si ani de zile mi i-am sacrificat invatand si luptandu-ma cu un sistem greoi, in care au loc doar cei cu bani. Cand am reusit sa imi ating telul, dezamagirea a ceea ce era, de fapt, "cea mai mare dorinta" a mea a fost poate mai mare decat efortul depus. Pentru ca traim intr-o societate in care toate valorile adevarate sunt rasturnate. Si nicio facultate din lumea asta nu ne invata, din nefericire, altceva decat teorie pura, nesemnificativ aplicabila in realitate. Am inceput, incet, incet, sa imi dau seama ca nu imi doresc ca viata mea sa insemne, in primul rand, cariera. Si ca, mai presus de orice, imi doresc sa am o familie. Ceasul meu a inceput sa ticaie si ma anunta, din ce in ce mai des, ca e timpul sa completam mica noastra familie, sa o facem intreaga. Mi s-a parut initial infinit mai usor sa devin mama decat sa ajung sa practic avocatura. Hmmm..., aici m-am inselat amarnic...

Stiu ca va veni ziua aceea cand eu si sotul meu o sa ne implinim cu adevarat cel mai mare si mai frumos vis al nostru. Dar stiu, de asemenea, ca toti acesti ani in care doar speram ca se va intampla au trebuit sa treaca pentru ca nu am stiut de la inceput ce inseamna o viata implinita.

Intotdeauna mi-a placut sa cred despre mine ca sunt "cu picioarele pe pamant". Am crezut doar in ceea ce era palpabil, am vrut doar ce mi-am permis sa vreau si in orice situatie in care reusita intr-o directie a depins de imprevizibil am fost mai degraba pesimista. Nu am crezut in jumatati de masura, pentru mine totul se traducea foarte simplu in "totul sau nimic". Imi impuneam sa fiu perfecta si, la fel, le ceream de la cei din jurul meu sa fie la fel. Evident, cum perfectiunea e o notiune utopica in aceasta lume, de fiecare data sfarseam prin a fi dezamagita de propria persoana sau de oricine altcineva.

Si am gresit...

De curand am incercat sa experimentez ceva nou: sa ma las purtata de optimism, sa visez cu ochii deschisi la ceea ce imi doream, ca si cand acel "ceva" era deja al meu. Sa gandesc pozitiv si sa cred in faptul ca ti se intampla ceea ce vrei sa ti se intample. Ca oamenii au puterea de a atrage in jurul lor energie, fie ea pozitiva sau negativa, dupa cum gandesc si actioneaza pozitiv sau nu in directia viselor lor.

Si a fost cea mai frumoasa experienta pe care am trait-o pana acum! In primele zile, incercam fortat sa gandesc pozitiv. Dar in curand am inceput cu adevarat sa simt ca totul o sa fie asa cum imi doream sa fie. Asta se intampla de 2 saptamani doar, insa, oricat de ciudat poate parea, functioneaza si ma face sa ma simt alt om!

Fericirea este la indemana oricarei fiinte, cu conditia sa intizi mana si sa o chemi. Sa o simti ca fiind a ta inainte de a o avea. Acum cred aceste lucruri, care ieri mi se pareau doar amuzante.

Si mai cred ca e bine in viata sa inveti sa te bucuri sincer, natural si neconditionat de ceea ce ai. Nimeni nu are totul si nimeni nu e perfect. Insa diferenta dintre noi este data de felul in care noi ne raportam la ceea ce suntem.

Fericirea nu inseamna sa te complaci in suficienta, ci sa pastrezi un echilibru intre tine si visele tale. Cand echilibru e perfect, atunci esti fericit. Si cand, gandind la ceea ce iti doresti, esti fericit in prezent, atunci visul tau, oricat de indraznet va fi, va prinde aripi!

Credinta e in fiecare dintre noi si credinta in noi insine poate muta muntii din loc!

Ecclesia domestica...

Epuizati dupa un an plin, am hotarat, de comun acord cu a mea jumatate, sa stam o saptamana acasa, fara birou, fara telefoane de la clienti si fara sa avem un program special. Pur si simplu sa avem o saptamana domestica...

Asa ca, de luni incepand si pana duminica, nu am facut decat sa stam acasa si sa mai iesim din cand in cand la plimbare prin oras, noi doi si a noastra minune, numita Sarah... Si nici nu ne-am dat seama ca saptamana pe care ne-o alesesem pentru odihna a fost una ploioasa, friguroasa chiar. Nu ne-a deranjat cu absolut nimic timpul care amintea mai degraba de toamna decat de toiul verii...

In fiecare zi am incercat noi retete de gatit, toate mi-au iesit fenomenal... in contextul in care nu este un domeniu pe care il stapanesc neaparat, asta ca sa fiu draguta cu mine insami...

Ne-am uitat la toate filmele ramase restante de-a lungul timpului, si am revazut si retrait pentru a nu stiu cata oara nunta noastra si a finutilor nostri.

Si, apropo de ploaie, desi imi place la nebunie ploaia calda de vara, sunt foarte, foarte grijulie ca pe timp de furtuna, cu tunete si fulgere, sa fiu bine baricadata acasa, cu toate ferestrele inchise, aparatura scoasa din priza etc. Insa am fost foarte surprinsa ca, in una din aceste dimineti, trezita de tunetele si lumina fulgerelor de afara, dupa ce am constientizat faptul ca fereastra imi era larg deschisa, nu am facut decat sa zambesc, sa ma bucur de racoarea ploii si sa adorm la loc multumita...

... a fost o saptamana minunata, care mi-a reamintit ca orice paradis nu e decat o mare simplitate... Ca frumusetea unei relatii mature sta tocmai in faptul ca te-ai oprit din cautarea jumatatii si te bucur de lucruri marunte, pe care le imparti neconditionat cu cel de langa tine... Si ca, atunci cand esti alaturi de cel pe care il iubesti, e de ajuns sa fiti doar voi doi, acasa, pentru ca o saptamana normala sa se transforme intr-o oaza de iubire simpla...

Si abia acum, dupa cinci ani de la casatorie si zece ani de cand suntem impreuna, incep sa inteleg mai bine ceea ce ni s-a spus in ziua cununiei despre "ecclesia domestica" (biserica de acasa)... E o taina pe care doar anii petrecuti impreuna o poate deslusi...